Specialităţi franţuzeşti… à la România
O reperez ușor, se află pe colț cu strada Tudor Ștefan. Mă intersectez în drumul meu cu câțiva vecini grăbiți cu sacoșele doldora de legume, preocupați să nu alunece, care par să nu observe intrarea restaurantului în dreptul căruia stă scris mare: Gerard Warnier! Un loc cu semnatură, îmi zic în barbă, chiar dacă nu atât de sonoră cu a lui Paul Bocuse sau Alain Ducasse sper ca diferența dintre aceștia și domnul Warnier să nu fie precum trecerea de la bagheta franțuzească la franzela neaoșă!
Intru și… e plin, descopăr un loc mic, înghesuit, plin de viață! Toată lumea se agită, este o gălăgie multilingvă de parcă nimeni nu percepe vremea de afară! Caut cu privirea pe cineva de-al casei în încercarea de a mă așeza undeva, în zadar… două tinere ciufulite, se tot agită prin spațiul strâmt, zâmbind haioase. Mă gândesc că una dintre ele m-ar putea ajuta, intuind că prestează acolo, nu după vreun însemn sau ecuson, dar după mânecile suflecate și tava ținută la subraț! Salut… nimeni nu se sinchisește, e oricum imposibil de trecut printre cele opt – zece mese flancate de un bar supradimensionat pentru camăruța aia, dar zăresc în capătul celălalt o altă intrare. Mă îndrept grăbit către aceasta, acum înțeleg… spațiul este împărțit în două, cel unde am nimerit întâi este destinat celor care vor să se bucure de specialitățile alsaciene la fața locului, iar celălalt este destinat celor care vor să cumpere pentru acasă bunătăți franțuzite, fiind despărțite de un paravan.
E coadă la pâine. Printre cumpărători zăresc cum se înghesuie un directoraș de pe la Renault cu omul care se ocupă cu aprovizionarea la Aquarium, mă aștept să aud din spate: „nu dați decât câte două, să ajungă la toată lumea!”. Trec mai departe și găsesc în sfârșit un loc unde să mă așez. Din păcate nu mă bagă nimeni în seamă și mă așez la una dintre mesele libere, dar nedebarasate. Sunt doar două „libere”, cea la care m-am așezat eu fără a fi poftit și încă una la 20 de centimetri distanță pe care tronează un caiet studențesc de matematică. Trag cu ochiul. Defect profesional! Văd scrise câteva comenzi de tarte și pâine, dar și numărul de telefon al furnizorului de ambalaje de unică folosință, de unde deduc că un asemenea caiet trebuie să stea la loc de cinste și îi înțeleg rostul pe acea masă.
Între timp mă acomodez și cu gălăgia, dar și cu vecinii. Una dintre fetele ciufulite și agitate trece pe la mine, strânge pe o tavă cești și farfurioare și pleacă. Nu înainte să îmi zâmbească dulce. Masa, tot murdară! N-apuc să mă dezmeticesc că a și apărut altă fată cu o lavetă într-o mână și cu o foaie volantă în cealaltă. Îmi trage repede firmiturile de pe masă (în poală) și îmi azvârle pe blatul umed un soi de coală A4, pătată de diverse degete unsuroase și îndoită pe la colțuri. Ați ghicit, este meniul! Îl ridic repede cât să nu se umezească, nu de alta, dar vreau să comand ceva.
Â
Găsesc de cuviință că o cremă de țelină m-ar ajuta să mă încălzesc și deja îmi plouă în gură gândindu-mă la corpolența catifelată îmbinată cu gustul discret de anșoa și desăvârșită de o mână de crutoane crocante. Zis și făcut. A venit repede fata, la fel de agitată și pe lângă cremă o rog să-mi aducă și un quiche lorraine. Pleacă, mă liniștesc sperând că a înțeles comanda și dacă tot nu pot să stau comod pe scaunele acestea din lemn, îmi arunc privirea în jurul meu. În partea dinspre piață, tot coadă! Pâinea și dulciurile frumos expuse te îmbie să le iei acasă. Observ că una dintre laturi a fost inițial gândită să permită cumpărătorului să vadă cuptorul și procesul de fabricație. Ei bine, s-au răzgândit și au tras în calea privirilor indiscrete un raft de toată frumusețea ascunzându-l pe domnul Warnier cu tot cu cuptor! Din colțul meu privesc către bar unde observ un domn care îi dojenește din priviri pe angajați, de fiecare dată când iese dinspre bucătărie. Mă gândesc că este patronul și înțeleg de unde vine tot stresul, haosul și… crema mea de țelină!