Ritualul mesei în Valahia secolului al – XVIII – lea

person Cristian Moșneanu și Petre Buneci
access_time_filled

În acest articol, dorim să ilustrăm câteva momente din viața românilor munteni înainte de venirea fanarioților, detaliind modul în care se serveau mesele, cum se desfășura ospățul la Curtea Domnească, cum erau mesele de nuntă și, nu în ultimul rând, ce se mânca sau nu se mânca în timpul postului.

Unul dintre cei mai importanți cronicari ai istoriei moderne românești este învățatul italian Anton-Maria Del Chiaro (n. 1650), care a fost în Țara Românească secretar al domnitorului Constantin Brâncoveanu, precum tutore și profesor al fiilor lui Ștefan Cantacuzino. (Cernovodeanu și Constantiniu, 1980, 43).
Acest erudit s-a distins față de unii cronicarii români prin faptul că nu s-a îngrijit doar să aducă osanale domnului în slujba căruia se afla, punându-l pe acesta în centrul evenimentelor. Prin Opusul său intitulat Revoluțiile Valahiei (publicat în limba italiană la Veneția, în 1718, cu titlul „Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia”), Del Chiaro va reconstitui o bucată din puzzle-ul societății vlahe de la începutul secolului al XVIII-lea, surprinzând obiceiuri și manifestări omenești ale societății din acea perioadă. Un alt lucru inedit, care apare în lucrarea cărturarului italian este legat de descrierea meselor și ospețelor valahilor. Astfel, prin analiza sintetică a textului acestei lucrări, mai precis a ediției reeditate de Nicolae Iorga în anul 1929, am conturat în acest material obiceiuri și tradiții cu referire la servirea preparatelor, punctând și ocaziile deosebite (nuntă, Paște).

Obiceiul de servire a mesei
Despre cum erau casele valahilor (ale boierilor de rangul întâi sau chiar al moșnenilor), Del Chiaro ne face o descriere foarte amănunțită, ceea ce ne arată faptul că acesta a avut prilejul să treacă pragul multor case pentru a-și face o imagine de ansamblu. Astfel că ” fiecare odaie are câte un cămin, care se numeşte în limba valahă sobă, cu o portiţă ovală prin care se bagă lemnele şi o eşire pentru fum, iar partea inferioară transmite căldura prin una sau două coloane pătrate sau rotunde, lucrate cu stuh, şi care încălzesc odaia. Tapiţerii sau alte ornamente nu se văd în casele din Valahia, de cit doar vre-o icoană încadrată şi atârnată într-un loc înalt, pe postav de Damasc sau brocard. Măsuţa (când nu e de lemn scump) e totdeauna acoperită cu un covoraş şi aşezată într-un colţ al odăiei; scaune nu se întrebuinţează, în schimb sunt bănci fixate în jurul pereţilor şi acoperite cu postav (ce numai la Curte e de culoare roşie), care îmbracă şi pereţii până la oarecare înălţime, servind de razim” (Del Chiaro,1929, 13). Se poate observa că modul acesta simplu și curat de ornamentare a camerelor, care au și sobă, s-a transmis până aproape în zilele noastre. Dacă vizităm o casă “bătrânească”- țărănească, atât din zona Olteniei, cât și din cea a Munteniei, ne-am putea transpune în timp fără probleme, ceea ce ne arată că identitatea culturală a unui popor nu este o simplă invenție, ci ea are la bază obiceiuri bine împământenite, care s-au transmis din generație în generație.
La fel ca și în zilele noastre, fiecare casă avea o cameră care se numea „casa mare” fie că vorbim de cele locuite de simpli țărani sau de boieri. În plus, casele boierești aveau și terase cu grădini, unde se lua masa în timpul verii. Mesele erau așezate în grădină, într-o zonă răcoroasă. Del Chiaro ne spune că mesele pe care se servea mâncarea erau asemănătoare cu cele din mănăstirile catolice, ele neavând forme ovale sau rotunjite, așa cum se întâlneau în casele nobililor occidentali. Cei care mâncau se așezau de o parte și de alta a mesei, fiind așezați pe niște bănci lungi, „cu spătare acoperite cu lăicere”. (Ibidem, p.13). Întotdeauna, în capul mesei ședea stăpânul casei; singura excepție era atunci când la masă era invitat un musafir de cinste, care, pentru a fi onorat, era așezat în locul rezervat celui care conducea gospodăria. Masa era acoperită cu o „pânză de casă” foarte subțire, făcută din in, iar dacă era prea scurtă, atunci se completa cu un ștergar lung peste care erau așezate farfuriile și tacâmurile.
Atunci când existau musafiri, până se servea masa, aceștia se întrețineau cu gazda în camera acestuia, în timp ce degustau „vutcă” (un fel de rachiu îndulcit), după care se spălau pe mâini și scoteau apoi „antereele pe care le prind numai într-o copcă la guler, rămănând mânicile atârnate în lung, la spate. Acesta e un act de bună cuviinţă pentru invitaţi. Preotul, care de obicei nu lipseşte, spune un Tatăl nostru în greceşte sau slavoneşte, şi binecuvintează masa. Fiecare se aşează apoi după rang, şi după ce; preotul moaie o bucată de pâne în mâncarea adusă, ceilalţi îşi fac cruce şi înclinându-se uşor spre gazdă începe masa.” (Ibidem)
Acest ritual al mesei (în care preotul sfințește mâncarea), pe care îl descrie Del Chiaro, se mai găsește și astăzi în satele românești, când după slujba de la biserică, duminica, preotul este invitat de una din familiile înstărite din sat (de obicei se întâmplă să fie în fiecare duminică aceeași familie). Alături de preot sunt invitați dascălii și alți oameni, care vin, de obicei, la biserică.
În zilele de sărbătoare, atunci când se întâlneau în jurul mesei, valahii aveau un fel de ritual al toastării (care există și astăzi), în care își urau sănătate, îl lăudau pe stăpânul casei, își făceau semnul crucii ca semn de binecuvântare a urării, apoi închinau degustând dintr-un pahar de vin. Spre deosebire de vestul Europei, nu exista obiceiul să se ceară băutură, ci stăpânul casei oferea din oficiu. Uneori se bea, pe rând, din același pahar, lucru care nu era tocmai pe placul musafirilor străini, cum este și cazul italianului nostru care ne spune că, până la urmă, s-a conformat acestui obicei.
Întotdeauna mesele românilor din Muntenia erau îmbelșugate, dar diferite de cele servite în zona Italiei, deoarece „valahii aveau oroare de mâncarea de broaşte, broaşte ţestoase sau melci” (Ibidem.) Totuși Del Chiaro ne spune că în rândul boierilor de frunte și al Domnului se introdusese în meniu și melci, care erau „culeși” de către soldații Curții Domnești din Târgoviște, din locul unde se afla mănăstirea franciscană. Melcii se serveau mai ales în timpul postului. Acest fapt ne duce cu gândul că nu erau considerați ca fiind din carne și erau puși pe același palier cu peștele, care se servea, de asemenea, în timpul postului, în anumite zile.
După masă, Domnul și boierii serveau cafeaua, apoi unul sau mai multe pahare cu vin, iar ulterior se retrăgeau în camerele lor (fie că era vară sau iarnă) pentru a dormi. Obiceiul somnului de după masă era „îngăduit” în Țara Românească numai boierilor și Domnului.

Masa de Paște la Curtea Domnească
La Curtea Domnească, Masa de Paște oferită de către Domn boierilor curții și din Sfatul Domnesc era o adevărată feerie. După ce se termina slujba religioasă de la Biserică, la ora mesei „trâmbiţaşii dau semnalul, şi se aduc în sala cea are mâncărurile, Boierii de primul rang, împreună cu Domnitorul, sunt serviţi într-o odaie vecină cu vutcă şi dulceaţă, după care îşi spală, în ordine, mânile, îşi desbracă hainele care rămân prinse la gît numai în copcă, cu mânicile atârnate la spate, după care, prânzul este anunţat. În frunte cu Principele se îndreaptă toţi spre sala de mâncare, îşi ocupă locurile, după demnitatea fiecăruia, afară de cei ce stau în picioare la spatele Principelui pentru a-l servi. De se întâmplă un Patriarh la masă. (cum a fost cazul pe timpul meu, cu cel din Erusalim sau Alexandria), acesta ocupă capul mesei, la dreapta Principelui. În lipsa Patriarhului, Mitropolitului Valahiei ocupă un fotoliu cu spătar, lângă Domnitor, în capul, mesei. Urmează apoi marii dregători, după rang, unul în faţa altuia”. (Ibidem, pp. 17-18)
Boierii care aveau sarcina de a-l servi pe Domnitor, după aproximativ o oră se retrăgeau într-o odaie, pentru ca, la rândul lor, să fie serviți cu aceleași onoruri și bucate. După masă se întorceau pentru a-l însoți din nou pe Domn. Același ritual al mesei avea loc și în apartamentul Doamnei, care era servită de jupânese. În timpul mesei exista obiceiul ca principele să bea (deguste) în sănătatea fiecărui boier în parte, astfel că toasturile puteau dura ore în șir. Paharnicul era cel care îi turna vin, atât Domnului, cât și Mitropolitului, care rostea următoarea rugăciune, ce era ascultată în picioare: „În onoarea şi slava lui Dumnezeu, care prin mila sa am ajuns sănătoşi această sfântă zi, ne rugăm să; ajungem la anul, aceiaşi zi sfântâ, cu sănătate şi pace”. (Ibidem, p. 19). După rugăciune se trăgeau salve de tun și de puști. După aceea, Domnitorul toasta pentru Sultan și, la fel, la finalul toastului se trăgeau din nou, salve de tun. Cel de-al treilea toast era făcut de către boieri pentru Domn. Apoi se „porneau muzicele”, care erau amestecate: fie cântece bisericești, fie muzică occidentală din flaut, fie se aduceau țigani cu cobza, care interpretau cântece la dorința Domnului.

Obiceiul mesei la nuntă
În ceea ce privește desfășurarea unei nunți, Del Chiaro ne spune că boieroaicele care erau rude sau prietene cu mireasa veneau în rădvane (trăsuri de lux) însoțite de numeroase slugi, care aduceau ca dar de nuntă (așa cum era obiceiul): un berbec viu ce era purtat pe umeri de un servitor, doi miei sau iezi purtați pe brațe de alți servitori, o cușcă mare plină cu găini, curci sau gâște, unul sau două butoiașe de vin ales, cozonaci și coșuri cu fructe de sezon. Darurile sau „plocoanele” erau exagerat de mari, comparativ cu ce se întâmpla la o nuntă în occident. Mare era însă și numărul invitaților, iar meniul era extrem de diversificat: în cele trei zile, cât dura nunta, se serveau 60-70 de feluri de mâncare.

Mâncarea de post și cea conformă cutumelor religioase
Tradiția ortodoxă a valahilor le interzicea să mănânce orice fel de carne de animal mort (care nu fusese sacrificat). Cum am mai amintit mai sus, era cu neputință să se consume broaște sau broaște țestoase, iar cel care le consuma era numit “vulg” (spurcat) și chiar dacă ținea tot postul, atunci când preotul afla că a consumat înainte altfel de carne nu îl mai împărtășea.
Așa cum observă Del Chiaro, posturile de peste an erau următoarele: ”cel mare numit Păresime, care se ţine 40 zile, postul Sf. Petru, care începe după Duminica Sft. Treimi şi n-are zile fixe de calendar. În acest post se poate mânca peşte, afară de Mercuri şi Vineri, exceptând ziua de Sft. Ion Botezătorul dacă cade în una din aceste două zile. Al treilea post e cel al Adormirii Prea Curatei şi ţine 14 zile, fără mâncăruri de peşte, exceptând ziua Schimbării la Faţă (…). În sfărşit, al patrulea post e cel înaintea Crăciunului, de 40 zile, când se mănâncă peşte, afară de Mercuri şi Vineri, exceptând însă sărbătorile Sft. Neculai şi Sft, Spiridon. De ajunul Crăciunului, ca şi al Bobotezei, alte posturi, când se mănâncă o singură dată, sara, târziu, dar fără peşte. De asemenea, mai sunt alte două zile, în care se abţine şi de la peşte cu sânge, adică în 29 August, Tăerea Capului Sft. Ion şi în 14 Septembrie, înălţarea Sft. Cruci.” (Ibidem, p.23).

Principele Constantin Brâncoveanu, când se spovedea de Paște duhovnicului său, Arhiepiscopul Nisis, ce era și Mitropolitul Valahiei, dăruia acestuia o pungă cu 2000 de galbeni, iar în Joia Patimilor dădea o generoasă amnistie, prin care boierii căzuți în dizgrație erau iertați.
Toți locuitorii Valahiei, fie că vorbim de simpli țărani, fie că vorbim de boieri, cu câteva zile înainte de a se împărtăși, nu mai consumau vin deloc, se rugau mai des, făcând sute de mătănii înaintea icoanelor și țineau candele cu untdelemn încontinuu aprinse.

Referințe:
• Cernovodeanu, Paul și Constantiniu, Florin, Constantin Brâncoveanu, Institutul de istorie „N. Iorga”, București, 1980;
• Del Chiaro Florentino, Antonio-Maria, Revoluțiile Valahiei, după textul reeditat de Nicolae Iorga, în româneşte de S. Cris-Cristian, cu o introducere de Nicolae Iorga, Editura Viață Românească, Iași, 1920.

Articole Recomandate

Despre HORECA

Horeca.ro aduce zilnic în actualitate cele mai importante informaţii din industria ospitalităţii româneşti şi cea internaţională.

Ramai alaturi de noi?
Aboneaza-te și vei primi gratuit revista Horeca Romania.
Abonează-te
© 2015-2022 Horeca Romania. Toate drepturile rezervate.
ISSN 2286-1211 » ISSN-L 2247-8302